Good days, bad days

In ziua in care am scris primul post ma gandeam ca mai dureros de atat nu poate fi...Se pare ca nu e chiar asa, suferinta vine in timp si creste pe masura ce timpul trece.Eram constienta ca nu o sa fie usor, insa o vreme am avut impresia ca nu e nici cum imi imaginam eu.Imi mai faceam scenarii cu privire la momentul cand unul dintre cei apropiati o sa moara si ajunsesem la concluzia ca intr-un moment ca asta timpul o sa se opreasca, nu o sa ma mai pot ocupa in niciun caz de lucrurile obisnuite, nu o sa ma mai bucur de nimic...insa niciodata nu luam destul de in serios gandurile astea pentru ca ma gandeam ca asa ceva nu mi se poate intampla mie.Cred ca asa gandim toti de fapt, incercam sa evitam cat mai mult momentele neplacute( macar cu gandul).
Nu vreau sa ma plang, nici sa ma invinovatesc pentru ca am reusit sa trec mai departe...pentru ca nu e asa.Peste asa ceva nu cred ca pot sa trec vreodata.
Chiar daca pe alte planuri e o perioada frumoasa si incerc sa sa ma bucur cat mai mult de ea si chiar daca reusesc sa fiu multumita, nu inseamna ca am uitat ca ceva lipseste.Fiecare om are un rol in viata ta si mama il avea pe al ei, de fapt probabil ca avea mai multe.E ciudat cum imi amintesc de ea in momente in care nici nu ma astept si asa trec foarte usor de la veselie la tristete.Azi, de exemplu, eram in autobuz si ma uitam la o tanti care ma amuza pentru ca avea fata de invatatoare.Atunci mi-am amintit ca mama zicea ca in general majoritatea invatatoarelor sunt sarite de pe fix si mereu imi dadea si cateva exemple .Mi-am amintit ca era funny sa vorbesc cu ea si ma gandeam ca eu nu imi dadeam seama cat de bine imi era cand ma duceam acasa si ca momentele alea in care ne amuzam impreuna erau foarte frumoase....si apoi mi-am dat seama ca erau, ca nu vor mai fi...si mi-au dat lacrimile.Cam asa mi se intampla in fiecare zi, apare din senin ceva care imi aminteste de ea.
In cea mai mare parte a timpului sunt vesela, nu pentru ca mi-am impus asta, ci pentru ca am reusit sa gasesc oamenii care sa ma faca sa ma simt bine in prezenta lor si sa pot sa fiu eu, la fel ca inainte, sa ma maimutaresc, sa incerc sa fiu funny, sa imi permit sa ma supar pe ei si sa fiu a dracu', sa ii ascult cand au chef sa se destainuie, sa ma bucur pentru ei, sa se bucure si ei pentru mine, sa ma dau mare si tare in fata lor.
E bine sa stii ca ai multi prieteni sau macar sa ai impresia asta.
Obisnuiam sa fac o tragedie din orice chestie care mi se intampla( probabil ca o sa mai fac asta), insa nu si pentru asta.Nu imi impun sa mai despic firul in 4, sa analizez orice amanunt si sa trag de amintiri ... nici nu prea pot explica.Nu ma intereseaza daca sunt in autobuz si se uita lumea ciudat la mine ca mi-au curs 2 lacrimi aparent din senin, ca sunt la serviciu si colegii din fata mea pot crede ca sunt depresiva si ca poate imi dau lacrimile in fata monitorului pentru ca m-am certat cu iubitul.Cand imi trec prin minte imagini cu mama, pentru cateva momente ma deconectez de ce se intampla in jurul meu.
All in all, life is beautiful!Se intampla si lucruri bune, destule, poate o sa le apreciez mai mult.
Colegul din fata mea are 2 scaune, pe unul isi tine capul...o fi el obosit:)).Ce poate fi mai frumos?!Momente frumoase la serviciu, momente frumoase si acasa, si cu prietenii...Acum nu ca deodata viata e toata roz, dar asa e ea.E si neagra, e si gri, da' si cand e roz, e roz...bombon;)).
Mama are rolul ei si acolo ramane, unele lucruri se schimba in timp, altele nu!Asa ca, Geta-bioenergeta, sa stii ca eu tot cu tine rad de doamnele invatatoare.